Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Fondată în anul 1959, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un tribunal internaţional competent pentru a statua asupra cererilor individuale sau din partea statelor privind încălcările drepturilor enunţate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Curtea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei care au ratificat Convenţia, în prezent fiind în număr de 47. Curtea îşi desfăşoară activitatea începând cu anul 1998 şi poate fi sesizată direct de către orice persoană.
Curtea aplică prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute de Convenţie reprezintă misiunea Curţii. În cazul în care Curtea constată o încălcare a unuia sau a mai multor drepturi şi garanţii de către un stat membru, aceasta emite o hotărâre. Hotărârea este obligatorie, ţara în cauză fiind obligată să o execute.
Convenţia interzice tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante (articolul 3), precum şi detenţia arbitrară şi ilegală (articolul 5).
În ceea ce priveşte tortura, tratamentele ori pedepsele inumane sau degradante, acestea sunt interzise categoric de Convenţie şi, spre deosebire de alte drepturi fundamentale stabilite în Convenţie, această interdicţie nu permite vreo excepţie sau posibilitate de derogare (conceptul „zero tolerance”).
Articolul 5 din Convenţie conţine mai multe prevederi referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă.
Astfel, articolul 5 § 1 din Convenţie proclamă dreptul persoanei la libertate şi la siguranţă şi stabileşte o listă exhaustivă de cazuri în care privarea de libertate este în conformitate cu prevederile Convenţiei. Dacă temeiul detenţiei este unul care nu se încadrează în lista respectivă, atunci detenţia este contrară Convenţiei.
Articolul 5 § 2 prevede dreptul la informaţie a persoanei arestate (reţinute), de a i se face cunoscute, într-un termen cât mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, motivele arestării sale şi orice acuzaţie adusă împotriva sa.
Paragraful 3 din acelaşi articol stabileşte garanţia unui control judiciar asupra ingerinţelor în dreptul persoanei la libertate, care constă în obligaţia pozitivă şi necondiţionată de a duce „imediat” persoana arestată în faţa unui judecător. Acest control judiciar trebuie să vegheze ca durata detenţiei preventive să nu depăşească un termen rezonabil, ceea ce presupune că orice aplicare şi prelungire a arestului preventiv de către instanţa de judecată trebuie să fie bazată pe motive „relevante şi suficiente”.
Articolul 5 § 4 stabileşte că orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să se adreseze unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa în cazul în care detenţia este ilegală. Dacă dreptul naţional prevede posibilitatea contestării acestei decizii judecătoreşti într-o instanţă superioară, atunci garanţiile menţionate sunt aplicabile şi în cadrul căilor respective de atac.
Articolul 5 § 5 din Convenţie acordă dreptul fiecărei persoane care este victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, dreptul la reparaţii. Această prevedere este aplicabilă în cazurile în care statul a recunoscut, fie expres, fie implicit, că dreptul persoanei la libertate a fost încălcat. De regulă, reparaţiile acordate victimei presupun compensaţii băneşti, însă uneori, în dependenţă de circumstanţele specifice ale cauzei, reparaţiile pot lua şi alte forme (de ex. însăşi recunoaşterea încălcării poate fi apreciată ca reparaţie echitabilă).
Conform articolului 41 din Convenţie, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. Aceasta din urmă reprezintă o consecinţă a nerespectării de către Statul pârât a obligaţiilor internaţionale asumate prin Convenţie şi este bazată pe principiul restitutio in integrum, adică repunerea pe cât posibil a victimelor în situaţia anterioară violării drepturilor lor. De obicei, dacă victima solicită acest fapt, Curtea dispune achitarea unor compensaţii financiare, dar în dependenţă de caz, pot fi indicate şi alte măsuri de remediere a încălcării, cum ar fi, redeschiderea procesului penal în care reclamantul a fost condamnat în baza probelor obţinute prin tortură, iniţierea investigaţiilor asupra faptelor de tortură şi privare ilegală de libertate în vederea atragerii la răspundere a persoanelor vinovate, conform legislaţiei naţionale, etc.
Cererile se vor expedia la adresa de mai jos.
Cererile pot fi depuse la Curte numai prin poștă, chiar dacă acestea au fost în prealabil trimise prin fax:
The Registrar
European Court of Human Rights
Council of Europe
67075 Strasbourg-Cedex
France
Fax: +33 (0)3 88 41 27 30
--
Pagina web: http://echr.coe.int/ECHR/Homepage_EN
