DESPRE TORTURĂ ŞI TRATAMENTELE INUMANE SAU DEGRADANTE

 

DESPRE TORTURĂ

ŞI TRATAMENTELE INUMANE SAU DEGRADANTE

 

Literatura de specialitate şi actele juridice operează, de regulă, cu noţiunile tortură, tratament inuman şi tratament degradant. Deşi se deosebesc după anumite criterii, aceste noţiuni conţin mai multe elemente comune. Din acest considerent, în continuare, pentru noţiunile de tortură şi tratamentele inumane şi/sau degradante, vom utiliza termenul generic de rele tratamente, care cuprinde cele trei noţiuni.

 

În primul rând, urmează a se menţiona că nu orice tratament, comportament sau element violent, neplăcut, imoral, ofensator sau jignitor ori supunerea unui dezavantaj fizic sau psihic se califică ca fiind manifestări de rele tratamente. Pentru ca acestea să fie considerate ca atare, este necesar ca tratamentul respectiv să depăşească un anumit nivel minim de severitate. Atingerea nivelui minim de severitate se apreciază în fiecare caz aparte, în mod individual, în dependenţă de toate circumstanţele relevante cauzei şi personalităţii celui care pretinde că a fost supus relelor tratamente (Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, ECHR 2000-XI, Rusu v. Moldova, no. 3479/04, 15 January 2008)[1]. Spre exemplu, neexecutarea îndelungată a unei hotărîri judecătoreşti nu se se consideră tratament inuman sau degradant, chiar dacă acest fapt provoacă un anumit grad de frustrare şi poate constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil (Popov v. Moldova (no. 1), no. 74153/01, 18 January 2005). Mai mult, după cum s-a menţionat mai sus, suferinţele inerente ce survin în urma aplicării unor măsuri sau sancţiuni legale nu pot fi privite ca rele tratamente. De exemplu, în cauza Kudła citată mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a menţionat că simplul fapt al detenţiei persoanei condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni nu presupune că aceasta constituie rele tratamente.

 

Revenind la esenţa trihotomică a noţiunii de rele tratamente, menţionăm că aceasta rezultă din textul articolului 5 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cel al articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea şi aplicarea acestuia din urmă. Astfel, în mai multe speţe, Curtea Europeană a menţionat că utilizarea în textul articolului 3 al CEDO a celor trei termene distincte - tortură, tratament inuman şi tratament degradant – nu este una întâmplătoare. Se pare că, la elaborarea textului articolului 3 al CEDO, a existat intenţia ca, prin intermediul acestei distincţii, să fie acordată o atenţie deosebită torturii, adică tratamentului inuman sau degradant care provoacă persoanei suferinţe foarte grave şi crude (Ireland v. the United Kingdom, 18 January 1978, Series A no. 25, Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).

 

În continuare, vor fi descrise separat noţiunile de tortură, tratament inuman şi tratament degradant.

 

TORTURA

 

Conform Convenției ONU împotriva formelor de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante (CAT), adoptată în 1984, prin termenul „tortură” se desemnează „orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este banuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

 

NU SE CONSIDERĂ TORTURĂ durerea sau suferinţele inerente sau incidente, care apar doar în rezultatul aplicării sancţiunilor legale.

 

Definiţia torturii, care poate fi delimitată din conţinutul articolului 1661 alin. (3) din Codul penal al Republicii Moldova[2], este practic identică cu cea pe care o oferă CAT. Tehnica legislativă din articolul respectiv, de asemenea, reflectă distincţia dintre tortură şi alte forme de tratament inuman sau degradant. Tortura este plasată într-un alineat separat şi este apreciată ca fiind o formă gravă a relelor tratamente, iar pedeapsa penală aplicabilă pentru tortură este considerabil mai mare decât pentru tratamentele inumane sau degradante.

 

Nu există criterii fixe după care relele tratamente să fie apreciate drept tortură. Totuşi, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, intensitatea suferinţelor cauzate victimei constituie elementul decisiv în acest sens (Selmouni v. France [GC], no. 25803/94, ECHR 1999-V).

 

Suplimentar, atragem atenţia că Tortura întotdeauna se aplică INTENŢIONAT. Această caracteristică se regăseşte în definiţia torturii din articolul 1 al CAT, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).

 

Un criteriu suplimentar pentru aprecierea unor rele tratamente ca fiind tortură, poate constitui scopul aplicării acestora, în special, când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul obţinerii din partea victimei a declaraţiilor de recunoaştere a vinovăţiei. Cu toate acestea, chiar dacă violenţa cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă intensitatea suferinţelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar tratament inuman sau degradant (Davydov and Others v. Ukraine, nos. 17674/02 and 39081/02, 1 July 2010). Viceversa, după cum poate servi ca exemplu cauza Selmouni, menţionată mai sus, chiar dacă sănătatea victimei nu a fost afectată considerabil, intensitatea gravă şi cumplită a suferinţelor poate conduce spre aprecierea relelor tratamente ca tortură.

 

Intensitatea suferinţelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependenţă de toate circumstanţele relevante, cu luarea în consideraţie a diferitor aspecte obiective şi subiective, precum:

 

- frecvenţa, puterea şi specificul loviturilor. De exemplu, lovirea tălpilor (practică numită falaka) este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, ECHR 2000-VII);

- obiectele folosite de torţionari, de exemplu, plasarea obiectelor ascuţite sub unghii (Lenev v. Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012);

- metodele aplicării violenţei şi relelor tratamente, precum sunt suspendarea victimei de mâinile legate la spate („spânzurătoare palestiniană” întâlnită în speţa Aksoy v. Turkey, 18 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI), electrocutarea victimei (Buzilov v. Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009);

- durata relelor tratamente - în cauza Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente faţă de dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură;

- consecinţele relelor tratamente asupra sănătăţii fizice şi psihice a victimei (de exemplu, invaliditatea rezultată din maltratare - Gurgurov v. Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum şi Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 201);

- sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III);

- caracterul deosebit de ticălos şi cinic al comportamentului torţionarilor faţă de victimă, cum ar fi violul unei fete tinere de către agenţii statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydın v. Turkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera efectuării alimentării forţate a deţinutului, nefiind determinată de motive medicale valabile, însoţită de durere fizică şi umilire (Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007);

- altele.

 

TRATAMENTUL INUMAN

 

Se consideră tratamente inumane actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi morale. După cum se poate observa, această definiţie este una destul de cuprinzătoare, fapt ce se datorează unui câmp foarte vast de aplicare a prevederilor legale privind interzicerea torturii şi tratamentelor inumane sau degradante. Formele pe care le pot lua tratamentele inumane sunt atât de variate, încât orice încercare de a oferi o definiţie exactă ar risca să excludă anumite comportamente sau situaţii care pot fi apreciate ca atare. Cert este că tratamentul inuman trebuie să depăşească nivelul minim de severitate despre care s-a scris mai sus. Totodată, tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferinţe de intensitate suficient de gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. Altfel spus, tratamentele inumane sunt acele rele tratamente ce atentează la integritatea fizică şi morală a persoanei, dar care se manifestă într-o formă mai puţin gravă ca tortura.

 

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevă următoarele forme de tratament inuman (evident lista nu este şi nici nu poate fi exhaustivă):

 

-       maltratarea (aplicarea loviturilor) şi alte forme de violenţă fizică;

-       excesul de forţă la reţinerea persoanei sau, în alte circumstanţe, în cazul în care aplicarea violenţei este permisă de lege, dar forţa la care se recurge este vădit neproporţională situaţiei (Rehbock v. Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Savitchi v. Moldova, no. 81/04, 17 June 2008);

-       condiţiile neadecvate de detenţie (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 September 2005);

-       neacordarea asistenţei medicale de bază şi lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare persoanelor deţinute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 March 2009). Uneori, însăşi starea de sănătate a persoanei este incompatibilă cu detenţia provizorie. De exemplu, epilepsia care se manifestă în crize convulsive frecvente poate impune un tratament special, dar care nu este disponibil în instituţia de detenţie. Întârzierea nejustificată de transferare în instituţie specializată şi neacordarea asistenţei medicale specifice poate constitui tratament inuman (Oprea v. Moldova, no. 38055/06, 21 December 2010);

-       lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acţiune care poate fi privită ca o continuare a maltratării deja aplicate (Levinţa v. Moldova, no. 17332/03, 16 December 2008);

-       detenţia ilegală într-o instituţie psihiatrică şi supunerea tratamentului psihiatric forţat, în mod arbitrar, în lipsa necesităţii medicale de administrare a unui asemenea tratament (Gorobet v. Moldova, no. 30951/10, 11 October 2011);

-       ignorarea îndelungată a alegaţiilor reclamantei care susţine că fiul său a fost răpit în prezenţa sa, lipsa investigaţiei adecvate a incidentului şi a informaţiei despre evoluţia cercetării (Kurt v. Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III);

-       forţarea persoanei să vomite nu din raţiuni terapeutice, dar cu scopul de a obţine mijloace de probă pe care autorităţile ar fi putut să le obţină prin recurgerea la alte metode mai puţin abuzive (Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX);

-       distrugerea prin incendiere a locuinţei şi bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată (70 de ani), în prezenţa ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost şi suport, cu obligarea de a părăsi satul şi comunitatea în care şi-a petrecut întreaga viaţă (Dulaş v. Turkey, no. 25801/94, 30 January 2001);

-       extrădarea sau expulzarea persoanei în ţara în care este un risc sporit să fie supus unui tratament inuman sau degradant. În speţa Soering v. the United Kingdom, 7 July 1989, Series A no. 161, cu referire la extrădarea reclamantului în SUA, unde exista riscul ca acestuia să i se aplice pedeapsa cu moartea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că însuşi petrecerea unei perioade lungi de timp în aşteptarea execuţiei, adică în „rândul morţii”, se consideră tratament inuman şi degradant. La fel, expulzarea în ţara în care persistă riscul de executare a unei pedepse cu moartea, stabilite în cadrul unui proces judiciar arbitrar, este contrară dreptului la viaţă şi de a nu fi supus tratamentului inuman sau degradant. (Bader and Kanbor v. Sweden, no. 13284/04, ECHR 2005-XI)

 

 

TRATAMENTUL DEGRADANT

 

Potrivit unor autori, tratamentul degradant se plasează cel mai jos pe „scara” violărilor articolului 3 al CEDO.[3] Adică, dintre formele de rele tratamente, tratamentul degradant se consideră mai puţin grav decât tortura şi tratamentul inuman.

 

Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima, să o devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană; înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.

 

Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant, or înjosirea victimei are loc în prezenţa altor persoane (Raninen v. Finland, 16 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII). Totuşi caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că un tratament va rămâne a fi degradant chiar dacă elementul public lipseşte, fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series A no. 26).

 

În mod similar, caracterul intenţionat al tratamentului se va lua în consideraţie, însă acesta nu este absolut necesar pentru ca un tratament să fie plasat în categoria celor degradante. În speţa Peers v. Greece, la care s-a făcut referinţă mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a convins de lipsa premeditării autorităţilor în a înjosi reclamantul, însă omisiunea lor de a lua măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie ale reclamantului oricum a fost calificată ca tratament degradant.

 

Alte exemple de tratamente degradante prezintă situaţiile următoare:

 

-     desfăşurarea percheziţiei corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale şi a alimentaţiei acesteia (Valašinas v. Lithuania, no. 44558/98, ECHR 2001-VIII);

-     plasarea persoanei încătuşate într-o cuşcă de metal pe parcursul şedinţelor de judecată (Ashot Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum şi când, în circumstanţe similare, asistenţa medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuştii, în faţa publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005);

-     expunerea persoanei încătușate în timpul şedinţelor de judecată publice, fără ca o astfel de măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securităţii şi ordinii publice sau administrarea corespunzătoare a justiției (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007);

-     recrutarea și menținerea reclamantului în vărstă de 71 de ani în serviciul militar în termen, inclusiv cu obligarea de a participa la antrenamente şi exerciţii militare alături de alţi recruţi cu mult mai tineri (Taştan v. Turkey, no. 63748/00, 4 March 2008).

 

În final, este important de a menţiona că interdicţia torturii, tratamentelor inumane şi degradante, nu se limitează doar la actele comise de persoane care exercită funcţii ale statului. Personalitatea umană beneficiază de protecţia acestor prevederi şi în cazurile când persoanele terţe (private) atentează la integritatea sa fizică şi psihică. În aceste cazuri, statului îi revin obligaţiile pozitive de a întreprinde măsurile necesare pentru identificarea şi pedepsirea celor care au aplicat rele tratamente faţă de victimă.

 


[1] Referinţele din text reprezintă hotărîrile şi deciziile relevante ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă din context nu rezultă altfel. După caz, sînt menţionate speţele relevante împotriva Republicii Moldova

[2] Articolul 1661 din Codul penal al Republicii Moldova a fost introdus prin Legea nr. 252 din 08 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr. 263-269, art. 855

[3] Jean-Loup Charrier, Andrei Chiriac, Codul Convenţiei europene a drepturilor omului, LexisNexis SA, Paris, 2008; Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului: comentariu pe articole, ediţia 2, Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2010